Primul care ar fi folosit termenul de “copil interior” pare să fi fost Carl Jung, însă termenul a început să câștige popularitate mai degrabă în ultimii peste 50 de ani. Conceptul introdus de Carl Jung a fost acela de ”copil divin”, un arhetip care reprezintă centrul individualității noastre și potențialul nostru de creștere. Psihologia modernă vorbește despre copilul interior ca fiind ”păstrătorul” emoțiilor și experiențelor noastre timpurii și pune accentul pe importanța reconectării cu acest copil interior pentru a înțelege și vindeca rănile trecutului, favorizând creșterea personală și autenticitatea în viața de adulți.    

Am auzit de acest concept prima dată în urmă cu doi ani, în timpul procesului meu de renunțare la a încerca să mulțumesc pe toată lumea. Ce se întâmplă cu o persoană care vrea să fie pe placul tuturor este că renunță la sine și, deși din exterior pare să fie foarte amabilă și plăcută, în interior suferă căci nu mai știe cine este și devine neautentică. Întrebări simple precum ”ce vrei să mănânci”, ”unde vrei să mergem”, ”ce preferi”, sunt întrebări grele pentru astfel de persoane; ele vor dori întotdeauna ceea ce vor ceilalți, pentru a nu-i supăra, a nu-i deranja, pentru a nu isca conflicte și pentru a nu fi o povară. Astfel de persoane își formează personalitatea astfel încât să vină mereu în întâmpinarea nevoilor celorlalți, ignorându-și complet propriile nevoi. Vocea lor devine din ce în ce mai tăcută, fiind descriși ca buni ascultători, dar, de fapt, temându-se să-și expună vreo părere pentru a nu fi judecați sau pentru a nu-i supăra pe ceilalți.

În cazul meu, realizarea că mi-am pierdut autenticitatea a fost suficient de dureroasă pentru a mă determina să fac ceva în această privință, iar primul pas a fost încercarea de a înțelege procesul care a dus la asta. Am dat astfel peste două cărți și ambele vorbeau despre acest concept al copilului interior, Vindecarea copilului interior de Stefanie Stahl și Healing Your Lost Inner Child de Robert Jackman, care nu cred că este încă tradusă în română. Ambii autori practică psihoterapia, Stefanie Stahl fiind de origine din Germania, iar Robert Jackman din SUA, iar abordările lor au atât similarități, cât și diferențe.

 În cartea ei, Stefanie Stahl explorează cu empatie și profunzime conceptul de copil interior pe care îl descrie ca fiind un rezervor al amintirilor, sentimentelor și experiențelor noastre timpurii. Cartea ne îndeamnă să privim în interior pentru a descoperi răspunsuri la întrebări esențiale privind cine suntem. Stahl oferă nu doar o analiză aprofundată a importanței reconectării cu copilul interior, ci și instrumente practice pentru a începe acest proces de autodescoperire și vindecare. Prin povestiri și studii de caz, autoarea ilustrează modul în care înțelegerea și acceptarea copilului interior pot fi cheia unei vieți de adult mai împlinite și autentice.

În „Healing the Lost Inner Child,” Robert Jackman oferă o perspectivă practică și aplicată asupra vindecării copilului interior, vorbind chiar și despre propria lui experiență, ceea ce îl face o persoană cu care te poți identifica. Cartea se concentrează asupra provocărilor celor care simt că au pierdut legătura cu partea lor autentică. Jackman dezvoltă temele reacțiilor impulsive și a modului în care acestea pot influența viața adultă, concentrându-se asupra construirii de limite sănătoase și adoptării unei vieți autentice. Prin exerciții practice și strategii de gestionare a emoțiilor, autorul își propune să ofere cititorilor un ghid util pentru a recupera și a vindeca acea parte pierdută a lor.

Pentru că ambele cărți se bazează pe exerciții și introspecție, trebuie să fii pregătit să le citești cu o agendă și un pix lângă tine, în liniște, fără grabă, să poți fi vulnerabil, sincer și determinat să îți cunoști copilul interior și să îl recunoști apoi în multe situații din viața de zi cu zi în care, fără voia ta, preia controlul.

O principală diferență de abordare a acestei teme de către cei doi autori este aceea că Stefanie Stahl introduce și se concentrează pe conceptul de ”copil umbră” (shadow child), pe care îl descrie drept copilul nostru interior care a acumulat toate credințele noastre negative și sentimentele de tristețe, frică, neputință sau furie și care a dezvoltat mecanisme de apărare sau strategii de autoprotecție pentru a face față acestor sentimente, sau mai bine zis, pentru a le evita complet. Strategiile comune de autoprotecție descrise de ea includ retragerea, menținerea păcii, perfecționismul, agresiunea și atacul, sau lupta pentru putere sau control. Scopul urmărit prin parcurgerea cărții și a exercițiilor din ea este acela de a ne înțelege copilul umbră și de a lucra cu noi înșine astfel încât să ajungem la ”copilul lumină” (sun child), cel care reprezintă toate influențele și sentimentele noastre pozitive. Acesta simbolizează copilul fericit în spontaneitatea sa, în aventură, în curiozitate, în vitalitate, determinare și entuziasm pentru viață.

Robert Jackman, în schimb, se concentrează mai mult pe evocarea trecutului și pe identificarea precisă a acelor evenimente din copilăria noastră în timpul cărora s-au format multe dintre credințele noastre actuale. Unul dintre exercițiile din această carte este crearea unei cronologii pornind de la primele amintiri pe care le avem până târziu, la 20 de ani sau mai mult, pentru a putea să identificăm exact vârsta copilului interior, echivalentă cu perioada din trecutul nostru când am fost răniți cel mai profund. Scopul acestei cărți este de a ne împrieteni cu copilul nostru interior, de a-l asculta, de a-l înțelege pentru a putea apărea în fața lui ca un adult responsabil, în care poate avea încredere și în preajma căruia se poate relaxa, fără să mai simtă nevoia să preia controlul când se simte amenințat.

Pentru mine, ambele cărți au fost niște ghizi buni în călătoria către copilul meu interior. M-am regăsit în multe dintre situațiile descrise de autori și am înțeles importanța lucratului cu sinele pentru a trece peste anumite blocaje sau a ajunge să dobândești anumite instrumente ajutătoare. Scopul meu este în continuare să ajung la sinele meu autentic, căci ceea ce ai pierdut în zeci de ani nu poți recupera într-unul singur, ci e nevoie de efort si dedicare continue. Însă în această călătorie am învățat să apreciez și să îmbrățișez acele părți din mine care păreau abandonate și am descoperit noi moduri de a mă reconecta și de a încuraja partea autentică din mine, care s-a aflat mereu în interiorul meu și care își dorește să fie ajutată să se manifeste pe deplin.

Chiar dacă nu suntem perfecți, suntem perfect de imperfecți și nu mai există nimeni altcineva ca noi. Lucrând cu noi înșine, vom putea să devenim autentici și să fim prezenți și disponibili emoțional pentru noi înșine și pentru ceilalți. Vom putea să ne exprimăm clar adevărul, onorându-ne în toate relațiile noastre și vom putea să identificăm acele părți rănite din noi când apar, să le întâmpinăm și să știm ce trebuie să facem pentru a le vindeca, privindu-ne sinele autentic apărând și căpătând tot mai multă forță zi de zi.   

Spor la citit!